Articol de Edi Petrov
Ideea
În primele zile de după abandonul de la UTMB 2019 (cursa de 170 km), îmi spuneam că nu voi mai face astfel de curse, că am văzut despre ce este vorba, că este foarte mult de muncă, că GATA! Să mai facem şi altceva!
Dar, uşor, uşor, a început să apară gândul revanşei, că pot să fac cursa de 170 km de la Chamonix cu un timp bun, că TREBUIE să alerg din nou în Franţa!
Aşa că, cel mai rapid şi facil mod de a fi din nou la acest eveniment superb, fără a aştepta să fiu extras la tragerea la sorţi, era să particip la cursa din Oman! Oricum, de când am aflat de această cursă mi s-a părut a fi un eveniment excentric! Împreună cu soţia, Cristina, am pus pe hârtie ce ar însemna o excursie în Oman, am cântărit bine, am analizat şi am trecut la treabă: rezervări, trasee, vize1, înscriere, etc. Nu mai trebuie adăugat că fiind o franciză UTMB, taxa de înscriere la concurs a fost aceeaşi ca la cursa din Franţa, respectiv 250 euro. Într-un final, am stabilit şi perioada acestei excursii, respectiv 3 zile în Dubai (era păcat să trecem pe acolo şi să nu profităm cât de puţin pentru a vizita!), apoi 1 zi în capitala Omanului, Muscat – să vedem ce o fi de acest oraş şi restul de 5 zile dedicate concursului.
Povestea
Şi a venit şi ziua plecării în această experienţă, sâmbătă 23.11.2019.
După un drum lung, de circa 5 ore, cu avionul1, am ajuns circa la ora 23.00 pe Aeroportul Internaţional Al Maktoum din Dubai, un aeroport destinat zborurilor low cost, aflat destul de departe de oraş, circa 37 km. De aici, pentru a ajunge în oraş, există un autobuz la fiecare oră, care face legătura cu linia de metrou, dar, fiind zi de sămbătă, programul metroului din Dubai se termină la ora 23.00. Aşa că, am luat autobuzul până la prima staţie de metrou, de unde am luat, împreună cu alţi doi români, un taxi până la hotelul nostru (Hotel City Season, circa 700 lei pentru 2 nopţi, cameră dublă cu mic dejun) din partea veche a Dubaiului, zona Deira. Cât aşteptam în staţie autobuzul, am întâlnit un român care călătorea singur în India pentru a ”hiberna” timp de 3-4 luni sau chiar mai mult!
Pentru a circula cu mijloacele de transport în comun în Dubai, trebuie să achiziţionezi un card ce costă 25 dirhami (1 dirham are valoarea de circa 1,2 lei) – NOL Card, şi are o valoare de 19 dirhami. Ulterior, pe toţi 4, taxiul ne-a costat 70 dirhami până la hotel. Poate fi achiziţionat şi un bilet roşu (2 dirhami), care iţi oferă posibilitatea de a fi încărcat cu 20 dirhami pentru un număr nelimitat de călătorii într-o zi.
Prima zi în Dubai au însemnat mulţi km de plimbare, multe lucruri pe care am vrut să le vedem: piaţa – Souq, piaţa de aur – Gold Souq (asemănătoare cu cea din Istambul, dar totuşi nu chiar aşa impozantă) – foto, plaja de la Golful Piersic, Burj Al Arab, zona hotelului Jumeirah. Pe după amiază, rupţi de oboseala şi de căldură, am găsit un restaurant destul de ascuns, unde am mâncat specialităţi locale cu circa 50 dirhami amândoi. Aici ne-am lovit şi pentru prima dată de felul de a mânc al localnicilor, cu mâna, fără tacâmuri! Am făcut o plimbare uşoară pe plaja de la lângă Burj Al Arab, apoi am admirat frumuseţea hotelurilor Jumeirah şi Burj Al Arab, cu o plajă privată superbă, ce urmează a fi mărită până în 2020, cu noi insule şi alte minunăţii. Această zonă este una plină de verdeaţă, piscine, baruri pe plajă şi cu multă linişte! Ca să poţi intra aici, am intrat cu mult tupeu, prin holul hotelului Jumeirah, ca şi cum am fi fost cazaţi în acest hotel de lux de 5*!
A doua zi de dimineaţă, am ieşit la o alergare uşoară, care în total a adunat circa 15 km, pe lângă o serie de parcuri interesante ale Dubaiului (intrarea în fiecare parc costă 5 dirhami/persoană), dar şi în jurul stadionului Al Maktoum. Interesant faptul că, în jurul unui parc exista o pistă de alergare, unde, din loc în loc, erau panouri cu lucrurile care sunt interzise.
A urmat o vizită în districtul istoric Al Fahidi (se doreşte a fi o exeplificare a oraşului vechi Dubai, a modului de viaţa din urma cu circa 100 ani) – nu am fost foarte impresionaţi! Pentru a ajunge aici, de la staţia de metrou Al Fahidi, am trecut printr-o zonă mai neturistică (ca să-i spunem aşa), cu tot felul de oameni mai ciudaţi! La întoarcere, am vrut să evităm zona, dar până la urmă tot pe acolo am ajuns – nu era problema de siguranţă, ci de faptul că se uitau mai ciudat la noi! Cu toate astea, am intrat într-un restaurant local, unde am fost invitaţi într-o zonă mai aparte, iar ospătarul – indian de origine, ne-a zis că suntem clienţi deosebiţi! Cris, nu a vrut să rişte şi a luat pui, iar eu am servit o friptură de vită ffff picantă, de mi-au dat lacrimile, iar transpiraţia mi-a apărut instantaneu! Până la urmă am reuşit să simt gustul acestei mese, care, în final, mi s-a părut foarte bună! Cu burta plină, am plecat în fugă la cea mai căuată atracţie a Dubaiului, Burj Khalifa! Am facut o scurtă şi rapidă vizită şi la Mall of Emirates să vedem cum e să skiezi într-un mall! Bine am făcut, pentru că aşa am aflat că grandoarea nu s-a terminat în Dubai – este în construcţie un nou complex rezidenţial care va cuprinde cel mai mare mall din lume (va depăşi Mall-ul de la Burj Khalifa!), cu o pârtie de ski de 1,5 km, dar şi cel mai înalt bloc din lume cu destinaţie rezidenţială, cu o înălţime de peste 700 m, asta pe lângă nu ştiu câţi km de piste de alergare şi bicicletă, plus canale cu apă fresh!
Despre Burj Khalifa1 ce să mai zic, o construcţie impunătoare, la care, până să ajungi de la staţia de metrou, mergi pe o serie nesfârşită de tuneluri bine aerisite – că să nu te ardă căldura de afară! Un mall imens, multă lume la plimbare, iar seara fff mulţi aşteptau făntânile cântătoare! (Acelaşi sistem din Bucureşti sau Barcelona, dar cladirile impunătoare din jur, luminate intens, crează altă atmosferă, de poveste!)
Şi a venit şi ora plecării către Oman. Deoarce am vrut să fie o experienţă inedită, dar şi mai ieftină, am ales să plecăm din Dubai către Muscat cu un autocar de linie, la ora 23.00. Compania care operază această rută este Mwasalat, operator naţional din Oman şi are 3 drumuri din Dubai: 07.30, 15.30 şi 23.00, toate cu plecare din staţia de metrou Abu Hail. Costul unui drum este de 55 dirhami, iar autocarul este unul modern, cu Wi-Fi (doar dacă ai cartelă de telefon înregistrată în Oman). Ajunşi la graniţa Emiratelor Arabe cu Omanul, am avut surpriza să ni se ceară să achităm o taxa de 10 USD pentru că părăseam Dubaiul cu autocarul! Am plătit, ce era să facem. A urmat apoi graniţa omaneză, unde a coborât toată lumea din autocar şi am trecut la controlul amănunţit al bagajelor! După încă câţiva km, am ajuns la controlul documentelor – iar toată lumea jos din autocar, încolonaţi la 2 ghişee! Dar am trecut cu bine! Ca fapt divers, în autocar am întâlnit 2 brazilieni care făceau o excursie prin lume timp de 2 ani, fără a avea ceva bine stabilit dinainte!
Am ajuns dimineaţă la 06.00 în Muscat, am tras la hotel (Haffa House Hotel, 25 riali (OMR) pe noapte camera dublă cu mic dejun), unde am tras un somn pe cinste! Am intrat în contact şi cu banii locali – rialii (OMR), 1 OMR fiind echivalentul a circa 2,5 euro! Scump domne, scump! Dacă ne-am odihnit, hai să vedem ce e de capitala asta! Am plecat în zona veche a oraşului, cu faleza din zona Muttrah, fortul Muttrah (construit de portughezi în anul 1580 în scopuri mililtare, un monument foarte bine conservat şi renovat), piaţa veche a oraşului (ascunsă de razele soarelui printr-un labirint de case şi străduţe) sau parcul Riyam, o oază de verdeaţă foarte bine îngrijit! Atât cât am văzut, nu pot zice că ne-a impresionat!
Următoarea zi, după un mic dejun copios, am pleca să vedem marea moschee a sultanului Qaboos, principala moschee a sultanatului Oman. Planurile construcţiei acestei moschei au fost iniţiate la ordinul sultanului Qaboos în 1992, iar moscheea a fost inaugurată de către acesta în 2001. Aici găsim a doua carpetă single-piece ca mărime din lume, ce cântăreşte 21 tone şi la care s-a lucrat circa 4 ani (Cea mai mare carpetă single-piece din lume se află la moscheea Zayed din Abu Dhabi). Un monument impresionant, foarte curat şi bine îngriijt. De reţinut că intrarea este liberă între orele 08.00 – 11.00, şi trebuie să ai o ţinută adecvată, în caz contrar, orice element de vestimentaţie care îţi lipseşte costă 1 OMR. Tot aici există şi un centru de informare în islamism, de care nu prea ai cum să scapi pentru că imediat te agaţă cineva de acolo şi te pofteşte înăuntru, unde esti servit cu apă rece şi rahat! Ok, discuţia cu ei este una liberă, în care ţi se explică principiile şi pilonii islamului, dar fără a se insista!
Ok, am vizitat şi Muscat, hai să plecăm către obiectivul nostru principal, respectiv localitatea Nizwa, fostă capitală a sultanatului Oman, aflată la circa 140 km de Muscat. Şi de această dată am ales să mergem cu transportul în comun, care ni s-a părut muuult mai avantajos faţă de tariful solicitat de către organizatori, respectiv de 20 OMR pentru alergători şi 40 OMR pentru susţinători, traseu dus-întors. Pe noi, cu o cursă locală pe traseul Muscat – Nizwa, biletul ne-a costat 1.5 OMR / persoană, achitat cu cardul, cu acelaşi operator naţional – Mwasalat. Aflasem din Dubai că în transportul în comun femeile stau separat, cuplurile au locul lor, iar bărbaţii stau şi ei separat, dar în Oman parcă e şi mai strictă această ordine. În autobuz fiind, am ajuns la o staţie la marginea Muscat-ului, loc unde au urcat o mulţime de bărbaţi de origine indiană. Pănă au fost făcute formele de plecare, a urcat şi un responsabil al operatorului de transport, care, din câteva cuvinte spuse răspicat, i-a trimis în spatele autobuzului pe toţi bărbaţii care îşi găsiseră loc mai în faţă! Toţi s-au conformat fără nici un gest de împotrivire!
Am ajuns la hotel (Nizwa Hotel Apartments, circa 100 euro / noapte camera dublă), am făcut formalităţile de cazare şi am plecat să ridic kitul de concurs. Deoarece startul era în altă localitate – Birkat al Mouz, la circa 15 km de hotelul nostru, au fost organizate curse regulate cu autobuze puse la dispoziţie de către organizatori. Fiind o cursă marca UTMB, mă aşteptam ca la locul de ridicare a kiturilor să găsesc o expoziţie cu prezentare de diverse firme de echipament, puncte de interes ale Omanului, diferite alte concursuri din zonă, etc, dar, spre surprinderea mea, nimic din toate astea! Doar o simplă înşiruire de corturi în interiorul unui fort, corturi unde trebuia să prezinţi echipamentul obligatoriu, să ridici numărul, tricoul oficial, sacii de drop bag.nu tu muzică, nu tu atmosferă, nimic! Cam nasol! Nici la kioscurile din centrul localităţii nu prea aveai ce să cumperi! Asta e! În schimb, am găsit lângă noi, un local unde serveau o serie de hamburgeri buni, bine făcuţi, printre care şi unul cu carne de cămilă! Am lua şi eu aşa ceva, dar nu am făcut diferenţa între carnea de cămilă şi cea de pui!
Ulterior am descoperit că era muult mai fain dacă ne luam cazare la Golden Tulip, un hotel din vecinătate ce avea şi piscină şi arăta mult mai bine, dar nu mai ştiu cât era preţul pe cameră.
Am luat kitul, ne pregătim de cursa cea mare!
Cursa
Şi a venit ziua de concurs!
La ora 13.00, pe o căldură destul de mare, cei circa 110 alergători (printre care şi trei români: eu, Mihai Şerban şi Victor Ştefănescu) am luat startul la prima ediţie a cursei de 172 km din cadrul evenimentului Oman by UTMB 2019. Startul a fost dat de lângă un fort din localitatea Birkat al Mouz, fiind unul lejer, de parcă nimeni nu vroia să tragă pentru că nu ştia cel aşteaptă.
S-a alergat câţiva km prin Birkat al Mouz, printre case sărăcăcioase, dar şi printr-o plantaţie de palmieri, apoi am intrat pe albia unui râu secat, loc unde omanezii îşi căutau zone cu umbră ca să poată face un picnic/grătar. Era şi sărbătoare naţională!
A urmat o cărare îngustă de munte, care mie unul mi-a lăsat impresia că sunt alături de talibani prin munţii din Afganistan – cred că am vazut cam multe documentare cu talibani! Am Ajuns într-o vale largă, cu o oază de palmieri şi o mică localitate, loc de unde începea o urcare accentuată pe un aşa zis drum forestier, folosit de maşini pentru a aproviziona acea localitate. O urcare grea, abruptă, dar totuşi pe un drum bun!
A urmat un drum lung prin văi şi urcări abrupte, pline de piatră şi praf, a venit şi noaptea, cu drumuri aflate la marginea unor prăpăstii destul de adânci (care erau marcate cu puncte roşii de atenţionare).
La unul din punctele de hidratare aveau un fel de zeamă caldă, am mâncat cu poftă, dar după nici 200 m, am vomitat tot ceea ce mâncasem! Am început să mă simp puţin slăbit şi începuse să mă ia şi somnul, aşa că am decis să mă opresc într-un loc ferit şi să dorm puţin. Aşa am şi făcut! Deoarece obiectivul meu pentru această cursă era să o termin în grafic şi ştiam că în spatele meu sunt departe alţi alergători, aşa că, am găsit un loc ferit, m-am întins pe pământ şi am dormit 30 minute! Am plecat mult mai bine, nu mă depăşiseră decât vreo 3 alergători, pe care i-am prins imediat din urmă.
Dar, spre dimineaţă, iar am fost nevoit să mă odihnesc circa 20 minute, pentru că la alt punct de hidratare , lângă un foc de tabără, am băut un ceai fierbinte, cu un gust ciudat, şi iar am vomitat tot! A urmat o porţiune care cred că dacă o făceam ziua ar fi fost foarte frumoasă pentru că am ajuns la un lac printre nişte stânci, ne-am căţărat puţin apoi, după care a urmat o urcare grea ce s-a terminat în apropiere de hotel Alila cu un traseu de via ferata, în care am fost obligaţi să ne echipăm adecvat, cu ham şi cască. A fost un traseu scurt, care totuşi nu prezenta foarte mare risc în comparaţie cu ce avea să urmeze pe Jebel Shams. Într-un final am ajuns la primul punct de drop bag, la hotel Alila, un loc aflat la altitudinea de 1902 m şi la circa 72 km de la start. Imediat am intrat la dormitor pentru fix 30 minute, după care am mâncat foarte bine, mai ales ca era o masă europeană, fără prea multe specialităţi locale (paste, orez, fasole). Am găsit şi lapte proaspăt, care mi-a făcut foarte bine! Aici am sta 1 ora si 20 minute. De aici am plecat mult mai fresh, fără a vedea pe nimeni în faţa mea, dar nici în spatele meu. Eram singur, dar important era că mă simţeam foarte bine. Am început să trag, să merg foarte bine, mai ales că eram doar în jurul altitudinii de 2.000 m, fără urcări sau coborâri foarte grele, era mai mult un platou. Am ajuns din urmă mai mulţi alergători, printre care şi un francez Marcu, cu care mersesem peste noapte o lungă perioadă. El plecase de la Alila cu circa 1 oră înaintea mea – m-am bucurat să ştiu că l-am prins şi m-a determinat să trag mai bine, dar totuşi cu teamă că să nu se termine benzina pe final. În jurul orei 10.30 am ajuns la un punct de belvedere foarte fain, de unde se vedea întreg masivul muntos care cuprinde şi vârful de 3.000 m, cu mulţi oameni în zona respectivă, dar fără a fi prea entuziaşti de alergătorii pe care îi vedeau! De aici a urmat o coborâre de circa 12 km, până în CP 12 – Balad Sayt.
Pe acest drum, care trecea şi prin-un canion îngust, l-am prins din urmă şi pe Mihai Şerban, care era împreună cu un italian, Tomasso de Mottoni. În acest punct de control era şi al doilea drop bag, unde mi-am schimbat încălţările, m-am odihnit puţin, dar am primit şi sprijin din partea echipei medicale deoarece iar am vomitat de la ceaiul fierbinte. Oameni erau foarte ok, ne-au sprijinit pe toţi cei care eram acolo, ne adunasem vreo 7- 8 alergători.
Din acest punct a venit o parte foarte grea, o urcare de 3,2 km cu o diferenţă de nivel de 1045 m, porţine pe care am parcurs-o în circa 3 ore. Era şi foarte cald, dar această urcare era mai mult una destinată alpiniştilor, foarte abruptă, cu multe porţiuni foarte expuse, fără protecţii sau măcar frânghii de care să te ţii. Am pornit pe această secţiune împreună cu Mihai, dar după ceva timp l-am lăsat în urmă, mai ales că el spunea că nu prea mai are chef şi că se mută la traseul de 130 km. Am urcat mai cu teamă, mai uşor, m-a depăşit un alergător de la cursa de 130 km şi în final am ajuins la următorul punct de control, la capătul unui platou, unde ne am intersectat şi cu cei de la cursa de 50 km.
De aici, a urmat un drum pe marginea platoului, în dreapta fiind peretele vertical, un drum aflat pe acest platou întins, cu o serie de urcări şi coborâri, circa 7 km până la următorul punct de control.
Şi pe această porţiune, singur fiind, am dormit circa 10 minute. M-au trezit doi alergători de la cursa de 130 km! A urmat CP 14 – Col trail split, loc unde cursele de 130 şi 170 se despărţeau, iar cei care vroiau să urce pe vârf erau supuşi unui control medical. Mă simţeam foarte bine, nu am avut probleme medicale, aşa că, în jurul orei 18.00, am pornit cu speranţa că în 4 ore voi ajunge pe vârful Jebel Shams (Muntele soarelui), respectiv la următorul punct de control care se afla la 11 km şi la altitudinea de 2869 m. Dar nu prea s-a potrivit ceea ce îmi doream cu ce am găsit în teren. Am început ascensiunea către vârf cu o coborâre printr-un fel de jnepeniş care îşi îngreuna mersul, apoi urcare abruptă prin acelaşi jnepeniş, o coborâre dificilă şi lungă pe o vale plină de pietre unde am găsit un punct de control intermediar cu oameni care săteau la un foc de tabără, dar şi doi alergători omanezi care se pregăteau să plece. Mă simţeam bine, aşa că am zis că să merg cu ei, să nu fiu singur pe noapte, dar nu m-am putut ţine de ei. I-am lăsat să urce în ritmul lor, mai ales că pe mine iar m-a luat un somn năucitor. În spatele meu se vedea o lanternă foarte departe, aşa că, am prins o piatră bună şi mare, m-am întins pe ea şi am dormit fără să simt nimic circa 30 minute, până când m-am trezit cu urmăritorul meu în apropierea mea. Am pornit din nou la drum, au urmat o serie de pasaje de căţărare pură, foarte expuse şi fără nimic ajutător, la care nu prea mai puteai să dai înapoi, iar gradul de nesiguranţă era foarte mare în condiţiile în care era şi noapte. Am decis să-l aştept pe cel din urma mea, ca să nu merg singur şi m-am bucurat când am văzut că cel din spatele meu era italianul cu care a mers mult timp Mihai Şerban. Am ajuns pe o curbă de nivel iarăşi fosrte expusă, cu o căţărare finală până pe vârf, şi în final , pe la ora 12.20 am ajuns la punctul de control. Deci în total am făcut cam 6.30 ore în loc de 4 cum preconizasem eu.
De aici au urmat 11 km de coborâre în altitudine, dar care a cuprins şi mai multe văi ce au trebuit coborâte şi apoi urcate, pe un teren greu, plin de pietre, nu prea reuşeai să alergi. Pe această secţiune, iar am dormit, dar şi mai mult – 45 minute. Ne oprisem, eu şi italianul, să ne odihnim undeva la dos, el se plângea că are dureri stomacale, mie îmi era iarăşi somn. El a plecat la un moment dat de lângă mine spunându-mi că-l ia frigul, dar eu l-am auzit doar prin vis – dormeam fff bine şi profund. M-am trezit foarte bine, aşa că am dat tare la vale printre pietre, l-am prins pe italian, şi la circa 3 ore de la vârf am ajuns într-un resort – Sama resort, unde am mâncat bine paste, m-am umflat cu lapte şi am pornit din nou la drum, mai ales că aflasem că 2 concurenţi dormeau şi eu eram deja pe poziţia 12. În sfârşit am mers pe o porţiune bună de alergare, numai că nu prea mai mergea, era un fel de cărare de munte, apoi un drum de pământ. Din spatele meu a venit în alergare, destul de tare, un alt francez, care s-a tot dus – nu m-am putut ţine de el. La un moment dat, aşa bine era pe acel drum de pământ, unde erau o mulţime de maşini cu localnici aflaţi la picnic, am intrat pe o vale destul de lungă, dar plină, plină de pietre, pe care numai de alergat nu mai puteai! Erau 12 km de la Sama Resort, dar cred că mai bine de jumătate din ei au fost pe această vale, astfel încât această secţiune am făcut-o în 3.30 ore. Grea, foarte grea această vale, mai ales că veneai după 140 km de la start. În sfârşit, cu greu am ieşit din această zonă şi am ajuns la următorul punct de control, în localitatea Rwaygh, o zonă în care am văzut o mare suprafaţă de teren plină de culturi verzi – o pată de culoare în acel teren arid!
Se luminase, deci era mai bine acum, mai ales că urmau câţiva km buni de alergare pe plat, pe un drum asfaltat, apoi de pământ! Mi-am mai revenit după valea aia păcătoasă! L-am prin din urmă şi pe francezul care mă depăşise cu câteva ore înainte! Am mers o perioadă împreună, am schimbat câteva cuvinte, dar a urmat o urcare de circa 3 km cu o diferenţă de nivel de 744 m în care eu m-am simţit foarte bine şi am urcat în viteză. Deja simţeam că mă apropii de Top 10! Cu toate că se încălzea din ce în ce mai tare, eu mergeam foarte bine. Ajuns pe platou, am mai prins din urmă un alergător, un estonian care venise cu gândul să termine cursa în 35 ore, dar fără a mai alerga 170 km vreodată – a terminat în 52 ore şi 38 minute! Am continuat într-un ritm alert, fără a alerga, au fost tot felul de văi adânci pe care trebuia să le cobori şi apoi să le urci ca să revii în platou, au mai fost unele puncte de hidratare – deja era fff cald. Pe aici, era un traseu destul de bun, alergabil pe anumite părţi, dar după atâta timp şi efort depus, numai chef de alergare nu mai aveam! Cu circa 15 km înainte de finish, l-am prins din urmă şi pe omanezul cu care mă întâlnisem pe urcarea către Jebel Shams, şi el era la categoria mea de vârstă , astfel că acum eram în Top 10, dar şi pe podium la vârstă. Au fost circa 5 km pe un drum de pământ, după care a urmat o coborâre abruptă către finish, care, cumulat cu căldura sufocantă, a făcut ca această porţiune să fie şi mai grea. Din cauza căldurii, am terminat apa destul de repede, şi acum căutam umbra la tot felul de copăcei, pietre sau pe oriunde o găseam. Greu a trecut această secţiune, dar ştiam că vine finalul şi era mai bine! După această vale sufocantă, am intrat într-o mică localitate plină de palmieri, o oază de răcoare, cu canale de apă rece – nu ştiu de unde apare apa în aceste oaze! Binenţeles că am băut cât am putut , m-am răcorit bine bine şi la drum pe ultimii km, dar din nou am ieşit în plin soare!
Ultimii 3 km pe coborâre şi puţin plat, prin soare puternic, obosit, dar fericit! Cu 1 km înainte de finish, mi-am dat seama că pot termina cursa sub 48 de ore, aşa că am tras puţin să nu depăşesc acest timp! Deja mă gândeam că e ziua mea, fac 42 de ani, ce cadou mi-am oferit – o cursă de 172 km terminată într-un timp bun! Am ajuns în localitatea de finish, Al Hamra, linişte totală! Nimeni şi nimic care să-ţi spună că este în derulare un concurs de alergare de nivel internaţional, la linia de finish nu te aşteaptă nimeni, nu tu muzică, o linişte totală, nu tu oameni care să te aplaude, nimic. Noroc cu Cris, care mă aştepta înainte de linia de finish, iar când am terminat, au venit alţi alergători cu care intrase ea în vorbă şi mi-au cântat La mulţi ani! Foarte bună ideea soţiei mele, şi frumos şi gestul celorlalţi sportivi! Cu toate că am terminat al doilea la categoria de vârstă şi ar fi trebuit să aibe loc şi premierea pe categorii, aceasta nu s-a mai ţinut, şi iar noroc cu Cristina care a alergat după organizatori ca să ne dea premiul!
Având în vedere atmosfera, nu am stat prea mult pe acolo, iar cu primul autobuz am plecat spre hotel, circa 1,5 ore de mers până la Nizwa. (aprox. 60 km) la restaurantul de lângă hotel am băut 2 limonade răcoritoare şi apoi odihna binemeritată.
Concluziile cursei
- Cursă grea, tehnică, cu multe porţiuni de căţărare unsafe, în care trebuie să te hidratezi ffff bine, să mănânci bine pentru că durează foarte mult, multe porţiuni în care nu poţi alerga din cauza terenului plin de pietre.
- Foarte bine marcat, fără probleme de pierdere a traseului chiar şi pe timp de noapte
- Puncte de alimentare/hidratare dese, dar slăbuţ din punct de vedere al hranei, cu excepţia PC Alila Hotel
- Păcat că urcarea pe Jebel Shams se face noaptea, astfel încât pierzi priveliştea şi peisajele
- Voluntarii, localnici, foarte de ajutor
- Lipsa atmosferei atât de pe traseu, cât mai ales de la finish.
Finalul
După ce am dormit foarte bine, în ultima zi am plecat înapoi către Muscat şi pentru că mai aveam timp deajuns până la avion, am mers şi am vizitat cel mai mare şi cel mai nou Mall. Un mall mare, cu puţină lume, foarte scump (7 – 8 riali o pizza), cu un supermarket pe măsură, care sper deosebire de mall, era foarte aglomerat. Aici ne-a mirat faptul că încă de când am intrat şi până la plecare avea în boxe aceeaşi melodie ambientală, fără nici un anunţ, fără voce, nimic! În schimb , am gaşit nişte plăcinte foarte bune, ieftine şi calde, din care cred că am mâncat 2 zile după asta! Cred că erau după o reţetă indiană pentru că prea mulţi indieni de origine cumpărau aşa ceva.
Drumul Muscat – Bucureşti l-am făcut cu o cursă low cost de la Pegasus, cu escală în Istambul de câteva ore bune, timp care ne-a permis să ajungem până în bazar să mâncăm kunefe foarte bun, să ne plimbăm puţin prin aglomeraţia din bazarul de mirodenii şi să ne mai luăm nişte bunătăţi.
Ca şi concluzie finală, eu zic că a fost o experienţă interesantă, cu o cursă grea, foarte grea pe anumite zone, dar care te întăreşte din toate punctele de vedere!